Capitolul V

S-a trezit singur in bucataria mizera, intr'o balta de lacrimi si sudori... Nu mai tinea minte exact ce s-a intamplat, si cum a ajuns asa...
Stia doar de Domnu' Ionascu, care si-a da ultima suflare in casa sa... Isi amintea de zambetul sau, pe care nu l-a parasit nici dupa moarte. Credea ca macar aceasta experienta va avea sa il faca sa uite de ea, dar nu a reusit... Flashback-uri scurte si dureroase se derulau prin fata ochilor sai...ultimele momente petrecute cu ea...ultimele cuvinte spuse...ultima lacrima varsata...
Nu putea uita, oricat s-ar fi chinuit....Lunile grele de terapie nu a facut decat sa adanceasca sentimentul de iubire si dor...
Isi aprinse din nou o tigara...se gandea ce ar putea face...ce ar vrea sa faca....
Scapa privirea spre tocul usii, unde era batut un cui ruginit pe care stateau niste chei si mai ruginite, impaienjenite si uzate. Ar vrea sa le foloseasca din nou... ar vrea ca iarasi sa alerge ca nebunu, acasa-servici, servici-acasa, in vechea sa masina... ii era dor sa o porneasca, sa isi ia puiul, si pur si simplu sa mearga, sa cutreiere strazile intortocheate dintre munti, fara grija zilei de maine...
Dar acum nu mai era asa...nu mai era nici puiu...doar o veche Dacie, mancata de rugina, uitata in parcare...
Vrea sa schimbe ceva...si-a spus ca nu poate sa isi iroseasca ultimele zile, plangand, jelind...suferind.
A luat cheile, portofelul gri, uzat, in care sedeau cuminti 2 bancnote de 50 Ron...
"O plimbare...da, o plimbare imi trebuie!"...era atat de entuziasmat...era atat de fericit...si apoi scapa privirea catre poza ei...scapa o lacrima si isi zice suspinand "nu va fi la fel fara tine...niciodata"
Se imbraca din nou..in acelasi costum mancat de molii, cu aceasi pantofi lacuiti ce ii aminteste de ea... ia cheile in fuga si pleaca...
Masina statea cuminte in parcare, si, asemenea lui, si ea astepta o schimbare...
Ca un copil in ziua de Craciun, se repede spre masina... o atinge...si se suie in ea...se poarta gentil...asa cum a facut-o intotdeauna, in ciuda aspectului brutal.
Isi pune centura de data asta...isi zice ca nu mai vrea sa moara...isi zice ca nu mai e barbat, si apoi scoate incet din buzunarul de la piept, poza ei, si o aseaza pe scaun...
Ca un copil mic, cu un prieten imaginar, incepe sa vorbeasca... "Eh, nu ti-e dor puiu?"...dar, e matur acum, nu mai are aceasi imaginatie, chiar daca se chinuie... ratiunea ii zice sa isi vina in fire... o voce din capul sau tipa "trezeste-te! nu vezi ca vorbesti cu o poza?!"...
Se suie in vechea masina...aude haraitul motorului, si zambeste...
Nu stie incotro se duce...dar are o vaga idee....abea astepta libertatea...eliberarea de monotonie...abea astepta, si nimic nu poate sa il opreasca....