Capitolul XVI

A ajuns acasa, infrigurat, ud, dar fericit. Avea un zambet ciudat pe fata. Era fericit si nu vroia sa stie de ce. De mult nu s-a mai simtit asa. "A trecut mult...mult prea mult timp" atat si-a zis continuand sa aiba acel zambet pe fata.
S-a imbracat din nou in haine uscate si calduroase, si s-a dus in sufrageria goala, dominata de un dulap din lemn masiv, zestrea ei. Iubea acel dulap mai mult decat orice din acea camera. La cei 60 de ani ai sai, inca se tinea tare. A inceput sa ia de jos toate covoarele, a lasat parchetul gol. Nu era o imagine prea placuta. Era doar un parchet murdar, zgariat, mancat de timp.
"O voi face si pe asta, am timp...in 4 luni reusesc". Numai el stia la ce se gandeste, numai el stia ce isi doreste cu adevarat. Asa a procedat cu fiecare camera in parte... a lasat totul descoperit. Era tarziu cand a terminat, si era obosit, era transpirat, dar fericit. A facut primul lucru de pe lista sa, si simtea ca acesta e doar inceputul.
A ingenuncheat pe parchetul dur, si si-a facut cruce..nu stia cum sa inceapa..nu stia ce sa faca.
A uitat sa se roage...a uitat de unde a venit... si-a zis doar "iti multumesc doamne ca mi-ai deschis ochii catre noi , largi, orizonturi, Tu stii ce e cel mai bine pentru mine, iti multumesc". A vorbit din inima, a vorbit sincer, s-a gandit ca poate asta ar fi un inlocuitor bun, o scuza si mai buna, la faptul ca nu stia nicio rugaciune.
A adormit cu gandul impacat, fara a mai privi "tembelizorul". Ceva ii spunea ca de acum inainte va fi diferit..va fi...mai bine, si abea astepta ziua de maine, pentru prima data in viata sa.