Capitolul XI

Era un weekend insorit. Baietii aveau sa vina acasa. Acum era momentul..acum era momentul sa le zica adevarul...era momentul sa fie sincer cu ei...acum.
A facut pentru prima data in viata lui, curatenie. Asemeni unei fete cuminti, a maturat, a sters praful, a curatat pana si faianta jegoasa din bucatarie. "Eh, altfel arata...esti mandra puiu? Eu stiu ca sunt", atat isi zicea, si pentru prima data de cand a ramas singur, se simte mai aproape de ea, mai aproape ca niciodata, si asta il face sa zambeasca.
A incercat sa reduca tigarile, a incercat sa fumeze tigari mai moi, dar dupa primul fum singurele cuvinte care ii trecea prin cap erau "nah mah cum am ajuns, sa fumez paie ordinare....canceru asta manca'l'ar ametzeala ma transforma in rumegatoare...". Incerca sa aiba simtul umorului, sa fie cel d dinainte... "Un dezastru m-a distru, acum un dezastru ma va reface", simplu...
Statea acum in bucataria care nu mai era jegoasa...bucataria care acum i se parea frumoasa, poate pentru ca era munca sa acolo. Se uita spre frigider si isi aminteste de fiica sa, Andreea, de vorbele sale "...sa nu te pierd si pe tine tati...", dar deja era prea tarziu... Si totusi cu pasi hotarati s-a dus spre frigider, sa manance si el... dar surpriza, alaturi de mult spatiu gol si mucegai, frigiderul era gol "Mda, o data vreau sa mananc si eu, si atunci ma aleg cu salata de licheni de astia...da ce eu mi-s elan?"
Se uita la poza ei ce domina peretele dinspre rasarit si suspina "Of puiu, de cand ai plecat, nu mai e nimic la fel...toti si toate iti simt lipsa..in special eu". S-a uitat cat e ceasul...era abea 2...trenul copiilor ajungea la 5 abea, deci pana atunci era liber...asa cum a fost de 3 ani incoace...
Iarasi se imbraca, in acelasi costum, cu aceasi pantofi, dar de data aceasta cu un zambet pe fata, un zambet care ii ascundea problemele, si o ia incet spre puiu... Pentru prima data drumul spre cimitir i se paru sinistru...se gandea ca in ceva timp nu va mai fi nevoit sa mearga singur pe jos atata drum, va merge intre 4 scanduri, urmarit de cei dragi... acest gand il intrista, dar tristetea sa disparea atunci cand se gandea ca dupa atata timp, va fi din nou cu ea. Era ca un copil ce astepta Craciunul, si acest lucru il speria.
Vede crucea de marmura neagra sub care odihnea puiul sau, si il apuca melancolia... isi plimba obrajii si mainele pe marmura rece, si suspina "te iubesc puiu...ce mai faci?" si astepta, astepta un raspuns, care nu mai veni...nu stia ce sa ii zica, nu vroia sa ii zica de boala sa... "Sunt bine puiu, sunt bine...dar lacrima din coltul il trada. Saruta parca pentru ultima data marmura rece, si pleca. De data asta a fost diferit..simtea ca are o povara pe suflet...care e povara? faptul ca nu i-a zis ca are cancer?... pentru prima data in viata sa a mintit'o...si nu putea trai cu acest gand...desi a iesit din cimitir de mult, s-a intors, si desi are si el o varsta, a fugit ca un nebun inapoi la ea, s-a intors ca fiul risipitor. Ajuns in fata pietrei mortuare, a tipat "Iarta-ma...iarta-ma puiu, nu am vrut"...a izbucnit in lacrimi... "am...am.. sunt bolnav puiu..foarte... am cancer, dar nu e grav..imi trece..." nici el nu credea acest lucru... "pe cine mint? nu puiu, nu tece...voi veni la tine puiu...5 luni atat mai trebuie sa astepti..voi fi langa tine...vom fi din nou doi...iarasi vom culege praf de stele...iarasi puiu"... a ramas acolo...mult...avea lacrimi in ochi...
Nu stie cat a stat acolo. Nu stie cat a trecut. Se uita la ceas...e 4 jumate... "eh puiu, am plecat...te iubesc..." atat a zis...si-a facut o cruce, s-a intors si a inceput sa se indeparteze cu pasi vioi...in jumatate de ora trebuie sa ajunga la gara. Trebuie sa ii vina odoarele... ii era frica...nu stia ce sa faca....