Capitolul XXIII

Inainte de a o cunoaste, nu credea in suflete pereche, nu credea in destin, si nici in horoscop, insa, ea da. Ea credea ca stelele iti pot citi viitorul...si o data p saptamana il ducea la planetariu...numai pentru a sta si a privi un cer artificial...
Mergeau asa de des incat paznicul ii cunostea, si devenise buni prieteni...in 2 ani, in fiecare saptamana, sa vezi o persoana, ajungi sa o cunosti... Vroia sa ii faca o surpriza ei...caci ea le adora... vroia sa fie ceva special...ceva doar al ei...
Intr-o zi ea primeste un telefon...de la el...sa vina pana la planetariu ca au ceva important de discutat... totdeauna cand vorbau ceva "important" rezulta o cearta...
Intra in planetariu, nimeni la poarta...nimeni nicaieri...vede doar crini pe jos...floarea ei preferata...peste tot numai crini...zambea si mergea prin planetariu ca un copil intr-un magazin de jucarii, fascinata de multitudinea de culori, si de miresme... Aude muzica in surdina...o melodie lenta... pe care nu o recunoaste..si intra in , ceea ce numea ea, camera cerului... era intuneric...pe tavanul boltit se vedeau doar stelele, si o data ce i s-au obisnuit ochii cu intunericul, l-a vazut pe el...imbracat la 4 ace...porneste spre el... nu stia la ce sa se astepte... cand ajunge in fata sa, el ingenunecheaza, scoate din buzunarul de la piept un inel, ii ia mana si ii arata spre "cer"...ea se uita cu ... frica... nu stia la ce sa se astepte... a vazut scris, cu stele pe tavan "Vrei sa fii sotia mea?".... a izbucnit in lacrimi...a zambit...si s-a uitat la el...el i-a pus inelul pe deget...si uitandu-se la ea a zis "Cand sunt cu tine raman fara cuvinte...te rog sa ma intelegi"...ea l-a ridicat si l-a sarutat indelung...au ramas acolo...ore...doar ei ... muzica in surdina, si cerul instelat...cuprinsi...impreuna...acesta este inceptul...inceputl lui...incepul ei...inceputul LOR...inceputul povestii lor...

Capitolul XXII

Iata asa a inceput prima sa poveste de dragoste... O poveste de dragoste combinata cu sentimente nemaiintalnite de el pana acum...
Lunile treceau...si el era totdeauna cu ea...de mana, prin parcuri, prin teatre, peste tot... a uitat de toti prietenii sai...a uitat de el... Nu mai exista EL si EA...exista doar EI...si ii placea acest gand...adora sa se trezeasca dimineata mai devreme si pur si simplu sa o priveasca...ce copil...ce linistita e cand doarme...ce frumoasa e... ce mult o iubeste...
Adora sa o priveasca dimineata, cand ea se trezea si cu ochisori mici, stransi, ii zambea... un zambet larg care ii expunea dintii mici si albi... iar apoi o saruta, iar ea adormea la loc, cu acelasi zambet pe fata...acelasi zambet care l-a fermecat inca din prima clipa cand a vazut-o.
Se mai certau, ca orice cuplu... din motive stupide... el era gelos, ea era incapatanata... ea vroia sa ii scoata gelozia din cap, iar el incerca sa o convinga ca nu e gelos, ci doar putin distrat... Se ciondaneau, se desparteau, dar despartirea lor nu dura mai mult de cateva ore... ajungeau sa se impace asa cum s-au certat...isi cereau scuze reciproc, mai mult el...el fiind cel sensibil.
El isi daduse seama demult ca fara ea nu poate... si nu stia ce sa creada... ea simte la fel?...era in dubii, si il macina asta, il macina ca toate celelalte probleme pe care le avea..cu scoala...cu prietenii, dar cand o privea, cand ea ii zambea, parca era alt om...uita de tot...si zambea si el...era fericit alaturi de ea, si asta era tot ce il interesa...o iubea...dar nu putea sa ii zica... de fiecare data cand incerca, gura i se inclesta, transpiratiile il treceau, avea un nod in gat... ea stia...stia ce vroia sa spuna, il mangaia pe fata, il saruta, ca si cum i-ar spune "stiu...".
Cateodata o privire face mai mult decat o mie de cuvinte, iar privirea ei il lasau totdeauna fara suflare...nu fara cuvinte...ci fara suflare... O iubea cu toata fiinta sa...si incerca sa ii demonstreze asta in fiecare zi...cu gesturi tandre si sarutari gentile, dar simtea ca nu e deajuns...
O iubea...si simtea ca atunci cand e departe de ea...de Elena sa, lipsea o parte mare din el...nu vroia sa o piarda...niciodata...

Capitolul XXI

Toamna tarzie...foarte tarzie...si el era pe strada...intuneric...singur... suparat si preocupat de nota sa...ii parea rau...isi putea atinge visul..putea atinge cerul...asemenea aviatorului din visele sale moarte...
O singura masina circula pe strada...cu viteza mica...parca urmarindu-l... A vazut-o cu coltul ochiului...il urmarea de vreo 20 de minute...deja incepuse sa se ingrijoreze...
Cand a vazut ca masina ramase putin mai in urma, luase repede dreapta, pe o strada laturalnica si incepuse sa fuga cat il tin picioarele.... fugea ca pentru viata sa...si se uita mereu in spate... cand deodata se izbeste in cineva...
Nu isi daduse seama ce s-a intamplat...era jos, inconjurat de cioburi de sticla, de la un borcan...isi ridicase privirea, in primul rand pentru a cauta masina...iar apoi se uita la acel "ceva" de care se lovise. o fata firava, bruneta, mica tocmai se ridica de jos... Se simtea rusinat... nu stia ce sa faca...si se duse spre ea intinzand mana, pentru a o ajuta sa se ridice... "scuza-ma...nu am vrut...e noapte...e .." nu apucase sa termine de vorbit caci fata ridicase privirea din pamant ... atunci s-au intalnit pentru prima data...amandoi...
"aaaa pai...ca...stii..." incepuse sa se balbaie...incepuse sa transpire si sa nu mai isi gaseasca cuvintele...o privea intr-una in ochi si...spera sa poata forma o propozitie macar...
" Nu e nimic..se mai intampla...nu iti fa griji nu am patit nimic" ... a spus fata necunoscuta, scuturandu-se de praf.... "Apropo...Elena ma numesc...tu?" si ii intinse mana... o fata ii intinse mana...lui...tocmai lui. A ramas blocat...nu stia ce sa faca...nu a mai fost cu vreo fata pana acum...ce sa zica? ce sa faca? de ce nu ii ies cuvintele din gura?
Elena ii luase mana si i-o stranse... "Si tu esti?"
"Ionutz...Ionutz..." atat a reusit sa scoata ... atatea cuvinte inteligibile...tocmai el...care era ...indraznet...
"Pai Ionut, imi datorezi o haina noua...uite, asta e tot murdara de praf" si rase... un ras cristalin, limbede... si un zambet...care ii expunea dintii albi si mici, inconjurat de buze trandafirii...
A ramas marcat de aceasta ipostaza... "Elena...elena..." atat bolborosea....buzele i se miscau, dar sunetele nu ieseau...si cu atat mai bine...nu vroia sa para un... sociopat...desi cel mai probabil asa parea acum...
"Da...o haina...mai mult ca sigur... spune'mi unde te gasesc..si cand si....." a reusit el sa bolboroseasca cu o fata serioasa si fara sa se balbaie.
"Am glumit prostutzule", spuse ea chicotind,"nu tre sa imi iei nicio haina...dar daca tot te oferi sa dai ceva...nu mai bine merge o cafea?" spuse fata rosindu-se-n obraji.
"Da sigur..." a raspuns el prompt, scotandu-si peptul in fata....ca in armata...dupa o pauza de cateva secunde ... de tacere in care ochii lor se intalnira, el a tresarit si a intrebat "acum?!"...
"Pai daca nu ai nimic altceva de facut",fata aceasta era mai indrazneata ca el...a simtit asta...a simtit ca e o copila...si a simtit ... ceva...nu stie nici el ce..dar a simtit.
Noaptea tarzie i-a gasit pe amandoi, in parc...singuri..doar ei, frunzele si luna de pe cer. Era noaptea perfecta...nu mai tine minte ce a discutat cu ea atunci...stie doar ca pentru prima data nu a avut probleme cand a vorbit cu o fata...nu s-a balbait...a vorbit deschis...se simtea in largul sau...
Nu stie cand a trecut timpul...dar in cele din urma, fara sa vrea, a condus-o pana la usa blocului in care statea ea... S-au oprit amandoi si s-au privit in ochi...abea acum lui ii luase inima razna...nu mai stia ce sa faca....simtea ceva...care il facea sa se roseasca..sa transpire...sa ... pluteasca si nu stia ce...acest sentiment ii era necunoscut...ceva nemaiintalnit de el pana acum.
S-au sarutat...in fata unui bloc...sub clar de luna... In momentul cand buzele lor s-au atins, o explozie de sentimente ii invadase corpul lui nea Nelutu... Ea i-a dat numarul de telefon...a zis ca ii asteapta apelul, s-a intors, si a plecat...
A ramas cateva minute bune acolo...pe scara blocului...cu un bilet in mana, pe care era scris numarul unei fete...acea fata care ii sucise mintile...si care il facuse pe el sa stea acum asa...singur, adulmecand parfumul ei ce inca plutea in aer...

Capitolul XX

Singur, transpirat, emotionat...asa a intrat in sala de examen... A asteptat cu sufletul la gura foile cu subiecte..."daca imi iese asta...pot muri fericit"...atat isi zicea...zambind...incerca sa nu isi arate emotiile, dar transpiratia si respiratia grea il dadeau de gol.
Un profesor slab, inalt, cu parul carunt a intrat in sala cu un teanc de foi in mana...liniste totala...incepe sa imparta subiectele...
Nea nelutu..care acum e tanar...a cazut pe subiect...singurul din sala care a zambit la citirea sa... A scris... a dat exemple, schite, scheme, adunari, teorii, presupuneri...tot tacamul...
La iesirea din sala...nimeni nu il astepta...era singur...asa cum a fost intotdeauna...fiu al unor tarani, mai preocupati de munca campului decat de propriul fiu...
Avea de asteptat 5 ore pana la aflarea notelor...si el era nerabdator... s-a dus in camera saracacioasa de camin, si a inceput sa se plimbe prin camera..singur..ca un leu intr-o cusca....se uita la ceas...au trecut 10 minute abea.... Era convins ca a facut tot...si era fericit..pentru ca pentru prima data simtea ca putea fi cineva...castigatorul olimpiadei avea platite studiile, loc de munca asigurat, si nu in cele din urma...poza in ziar...
El...poza in ziar...asa putea ajunge cineva...asa putea iesi din neant si se putea face cunoscut...atat vroia...nu ii pasa de bursa..nu ii pasa de loc de munca...ci doar de poza...o poza intr-un amarat de ziar...
A adormit...in speranta ca asa va trece timpul mai repede... singur...in camera... Cand se trezise..era seara....a fugit repede la facultate...sa afle nota...sa vada daca a reusit...
Coada infernala la lista cu note...toata lumea tipa, se imbrancea...simteai suflarea celui din spatele tau batandu-te pe ceafa... In cele din urma a ajuns si el...se cauta cu degetul tremurand pe lista ce parca nu se mai termina...
Zambetul de pe buze ii cazue in momentul in care vazue nota... 4...patru...atat... nu se astepta...atata munca, atata osteneala..pentru un 4...a inceput sa mearga piezis spre camin...singur...pe o strada pustie...

Capitolul XIX

Avea vise mari...inca de pe bancile scolii...visa sa devina pilot de avioane...sa atinga cerul..."Hm, copil tampit"...atata isi zicea nea Nelutu cand se gasea pierdut printre ganduri in bucataria minuscula, inconjurat de mucuri de tigara....
Renuntase de mult la visele sale...la sperantele sale...renuntase de mult la tot ceea ce tinea de copilarie....a ucis copilul din interiorul sau si isi zice intr-una ca nu ii pare rau....el p numeste maturizare...a devenit barbat...
Dom' Nelutu era un tanar simplu la vremea sa...a iesit din armata schimbat...a vazut cum e viata vazuta prin alti ochi...a vazut ... realitatea...
Asemeni oricarui tanar, a avut ocazia sa ramana in armata...dar nu...el a vrut sa iasa din rutina...inca mai avea sperante...spera ca poate o sa ajunga cineva...spera ca atunci cand va muri, sa aibe de la cine primi o coroana, sau macar o floare...
Spre deosebire de el, soldatul Constantin, a hotarat sa stea in armata...a hotarat ca acolo e mai bine ca acasa... Fara niciun motiv cunoscut lui, lui Nea nelutu incepuse sa-i para rau...credea ca nu mai are sa il vada de acum... "Mai costi mai...nu te baga asa mai....in armata stai, in armata mori...nu fi batut in cap"...in zadar a incercat sa il convinga....iata ca talambul si aiuritul de Soldat Constantin, a ramas in armata...a ramas in locul de unde altii incearca sa scape...
S-a inscris la Facultatea de Electrotehnica...singura facultate unde se preda fizica...materia sa preferata...inca de pe bancile scolii generale... Era greu...comunismul era in floare cand el fugea de la un curs la altul, cu un teanc de foi ingalbenite de tigara si de timp, in mana... Era greu...atat pentru el cat si pentru familia sa... Stia ca trebuia sa invete...trebuia sa iasa din facultate cu fruntea sus...nu trebuia sa isi dezamageasca familia, care isi puse atatea sperante in el, dar in primul rand, nu trebuia sa se dezamageasca pe sine insusi...
Statea nopti la rand incercand sa invete o formula..incercand sa faca un circuit ... incercand sa rezolve o problema... A invatat si a muncit mult...a facut un aparat de radio de la zero...a incercat sa isi demonstreze ca poate...ca poate fi bun la ceva, daca isi doreste asta cu adevarat...si a avut dreptate...
In anul 3...spre sfarsit, a mers la o olimpiada...mai mult pentru el..sa vada cat stie...a inceput ca o joaca...si a ajuns la olimpiada pe tara...singurul din judetul sau care a ajuns atat de departe... Era mandru de el...era mandru de el nu pentru ca a ajuns pana aici, ci pentru ca a demonstrat intregii tari ca, pornind de la...aproape nimic, a ajuns pana aici...singur..pe fortele sale proprii...
Parca acum se vede...asteptand intrarea in sala de examen...un pix in buzunar, si multe multe emotii...atat a avut la el...atat i-au trebuit...

Capitolul XVIII

A trecut atata timp de cand se cunoastea cu enigmaticul nea Costica...mult timp...inca de pe vremea cand era in armata....el, in armata...un tanar copilandru caruia abea ii daduse mustata....si totusi era calit...era pregatit sa infrunte lumea... era pregatit sa incaseze un glont pentru patria mama. Era mandru de el cand se uita in oglinda, in uniforma...cu pusca pe umar... Abea acum isi dadea seama ce copil tampit era...viata nu se rezuma doar la realizari....ci se rezuma la felul in care iti atingi telurile.
"Pentru patrie inainteeeeee MARS!" ... atat isi amintea din crudele inviorari de dimineata...era pe pilot automat...nu stia ce face..stia doar ca trebuie...si facea ce faceau si ceilalti.
In formatia de 60 de insi, el era cel mai scund, cel mai ... hotarat...cel mai apucat... Alaturi de el ... inalt, brunet, cu parul tuns foarte scurt si barbie proeminenta se afla soldat Constantin, cel mai impiedicat si mai aiurit din toata formatia... totdeauna gresea pasii, si de fiecare data platea cu varf si indesat.
Vroia sa il ajute...vroia sa ii arate cum e bine, ce e bine, si cel mai important...de ce. Fiind mai indraznet, si mai moale din firea sa, l-a luat in cele din urma pe soldat Constantin..de guler si cu mult tupeu in el l'a intrebat "ba baiete...fumezi?"...raspunsul venise relativ repede...dar greoi, cu o voce firava...naiva... "Nu sa traiti...nu fumez". Nea Nelutu, sau Soldat Ion, a zambit sec...vedea ceva in el...poate opusul sau...vedea in el ceea ce el nu e...vedea in el un realist...un adevarat om cu picioarele pe pamanat....
"Si atunci ce mata-n cur ai? nu stii sa numeri? nu iti ajung flotarile? nu iti ajunge instructia?.... cat de greu e mah? Stangu, Dreptu, Stangu...Toteauna cu stangu....intotdeauna"...toate aceste explicatii erau insotite de gesturi infantile, miscari de picioare, de maini, voce pitigaiata ... inalta, care zgaria la ureche...
Era prea imatur pentru armata...era inca un copil...copil intr-o lume murdara...se vedea ca un copil care se plimba cu ciocanul intr-un depozit de armament, si loveste fiecare proiectil sa vada cum se aude....pana cand loveste proiectilul care nu trebuie...si atunci se declanseaza dezastru....
Au ramas prieteni buni...el l-a invatat pe Costi tot ce a fost de stiut...de la pasii de mars, pana la tragerea la poligon...tot...el l-a invatat si cum sa fumeze....dintr-o joaca...sau ... mai bine zis..pentru ca ii era urat sa fumeze singur..vroia un prieten aproape...cu care sa impartaseasca .... amintiri la o tigara....da ... amintiri si vise...pentru ca din astea se hraneau... amandoi...
Armata este locul unde devii barbat...asta era conceptia lui nea Nelutu...locul unde se nasc adevaratii barbati, si locul unde intalnesti adevaratii prieteni....asa a fost si in cazul sau....armata a fost inceputul unei frumoase prietenii...care dureaza si pana azi...

Sign by Danasoft - Myspace Layouts and Signs

Capitolul XVII

S-a trezit dis de dimineata...stia ca are de lucru. Trebuia sa isi duca la bun sfarsit punctul 1 de pe lista finala.
S-a dus in subsolul intunecat sa isi caute trusa de scule. A zis ca isi va face din coaja aia de apartament, casa visurilor. Nu ale sale, caci visurile sale se vor sfarsi prea devreme.
Nu a mai fost aici de mult timp aici. Lacatul masiv, nu pare a se lasa desfacut de buna voie. "urata zi mi-am ales sa ma las d fumat" bolborosea el in timp ce statea cu ranga in mana, lovind lacatul cu putere.
A reusit intr-un final sa il sparga si s-a auzit un scartait puternic, ascutit. Usa s-a deskis, si un nor d praf s-a ridicat spre tavan. A aprins un bec, si privirea sa a intalnit mormane de haine, piese de masina, borcane vechi, albume foto...
S-a asezat pe un scaun stricat si a inceput sa cotrobaiasca... a dat peste jucarii de-ale copiilor, ursuleti de plus, ornamente pentru pomul de iarna... Toate acestea trezeau amintiri placute, cand ea inca era alaturi de el.
Deschise un sac de rafie galbui, in care se aflau ceva haine. "A cui mai is boarfele .." vocea i se opri cand din el scoate o rochie, de un rosu intens. O privi, o mirosi, o cuprinse...ii daduse o lacrima, caci isi amintise din nou de ea...isi repeta intr-una "te iubesc, te iubesc...mi-e dor de tine".
A ramas ca un copil traumatizat, intr-un colt dintr-un beci prafuit repetandu-si aceleasi kestii. Aici era cimitirul amintirilor. Oriunde se uita, gasea cate ceva ce era legat de ea. Dadu cu ochii de ceea ce cauta. Se ridica bolborosind "shalele astea"... a luat'o si a inchis beciul, spera el, pentru totdeauna.
A ajuns inapoi in casa, si nu stia de unde sa se apuce...se duse in ultima camera, camera lui Alex.
Vrea sa scoata parchetul, sa il inlocuiasca, sa reinoiasca. A inceput ca tot omul din mijlocul camerei. O zi a durat, atat, o zi sa scoate parchetul dintr-o camera, si de asemenea sfarsi ziua in pat, obosit, intr-un somn fara vise.
A durat 2 saptamani refacerea apartamentului in totalitate...si el a facut totul...el cu mana sa...de la scoaterea parchetului, pana la varuirea intregului apartament.
"Ah, da fain e...nu puiu?" se uita la poza sa d p perete si zambea "Uita-te ce lucios e parchetul, ca fundul unui copil mic" si incepu sa rada singur.
Maine seara avea sa cheme la el pe nea costica, cu care nu vb de cand a murit "saracu dom' Ionascu"... avea de gand sa sarbatoreasca noul inceput...inceputul sfarsitului.

Capitolul XVI

A ajuns acasa, infrigurat, ud, dar fericit. Avea un zambet ciudat pe fata. Era fericit si nu vroia sa stie de ce. De mult nu s-a mai simtit asa. "A trecut mult...mult prea mult timp" atat si-a zis continuand sa aiba acel zambet pe fata.
S-a imbracat din nou in haine uscate si calduroase, si s-a dus in sufrageria goala, dominata de un dulap din lemn masiv, zestrea ei. Iubea acel dulap mai mult decat orice din acea camera. La cei 60 de ani ai sai, inca se tinea tare. A inceput sa ia de jos toate covoarele, a lasat parchetul gol. Nu era o imagine prea placuta. Era doar un parchet murdar, zgariat, mancat de timp.
"O voi face si pe asta, am timp...in 4 luni reusesc". Numai el stia la ce se gandeste, numai el stia ce isi doreste cu adevarat. Asa a procedat cu fiecare camera in parte... a lasat totul descoperit. Era tarziu cand a terminat, si era obosit, era transpirat, dar fericit. A facut primul lucru de pe lista sa, si simtea ca acesta e doar inceputul.
A ingenuncheat pe parchetul dur, si si-a facut cruce..nu stia cum sa inceapa..nu stia ce sa faca.
A uitat sa se roage...a uitat de unde a venit... si-a zis doar "iti multumesc doamne ca mi-ai deschis ochii catre noi , largi, orizonturi, Tu stii ce e cel mai bine pentru mine, iti multumesc". A vorbit din inima, a vorbit sincer, s-a gandit ca poate asta ar fi un inlocuitor bun, o scuza si mai buna, la faptul ca nu stia nicio rugaciune.
A adormit cu gandul impacat, fara a mai privi "tembelizorul". Ceva ii spunea ca de acum inainte va fi diferit..va fi...mai bine, si abea astepta ziua de maine, pentru prima data in viata sa.

Capitolul XV

A dormit ca un copil, prea obosit de la atata joaca. Nu a visat nimic, si acesta a fost prima data cand a putut dormi fara a fi bantuit de fantome si remuscari din trecut.
A fost trezit de un fulger puternic a carui lumina a impanzit toata camera. Nu stia cat e ceasul, nu stia ce zi e...nu stia cat a dormit; tot ce a observat a fost poza ei de pe pieptul sau, semn ca nu a dormit prea mult.
Cu putin efort s-a uitat la ceas...era 10 dimineata, intr'o zi ploioasa de marti. Statea in pat si se gandea ce sa faca, ascultand stropii de ploaie ce ii bateau vertiginos in geam.
Desi era dupa amiaza, el era inconjurat de umbre si semiumbre. "Asta e vreme de facut copii sau de numarat bani...sau amandoua..acuma cu mi'o fi norocul" a bolborosit el in timp ce se ridica din patul nearanjat. Nu avea nici bani, si nici cu cine sa faca copii...plus ca e prea batran.
A intrat in bucatarie si a pus de o cafea...si-a aprins o tigara scuzandu-se spunandu-si "ce ti-e acuma 1 zi in plus sau in minus? ori mor azi ori mor maine..tot un cacat ii". A tras cu sete din ea, si a inceput sa tuseasca puternic. S-a ridicat d p scaun...nu putea respira...doar tusea si isi golea plamanii de aer... tanjea acum dupa putin aer curat...dar era prea tarziu...deja se vedea intre 4 scanduri, galben la fata... a scos din buzunar o batista si si-a pus'o la gura, in speranta ca il va ajuta...si intr-adevar asa s-a si intamplat. A mai tusit de 2 ori si s-a oprit
la fel d brusc cum a inceput. Luandu-si batista de la gura a observat ca era imbibata cu sange... Isi controla dintii, isi controla limba...nici urma de rana. Stia de la ce vine dar refuza sa creada, la fel cum a refuzat sa creada ca puiu nu mai e cu el.
S-a asezat din nou la masa, cu aceasi tigara, acelasi ziar vechi ingalbenit de vreme. Isi puse cafeaua in fata...cafea fara zahar, caci, isi spunea el, "viata e prea dulce, daca mai pun si zahar in cafea, fac niste limbrici cat pumnu". Nu stie de unde a invatat expresia asta, stia doar ca o folosea prea des...
Citind ziarul printre randuri, si sorbind din cand in cand din cafea, a realizat ca, mai devreme cu cateva minute era sa moara...era sa moara singur, fara nimeni in jur, fara o lumanare la capatai... fara ultima spovedanie...singur.
S-a albit la fata...nu stia de unde sa inceapa...nu stia unde sa mearga...
S-a imbracat rapid, nu stie nici el cum, si a iesit afara...a fugit ca disperatu prin ploaie torentiala, inconjurat de tunete si fulgere, catre cea mai apropiata biserica... a intrat in ea vijelios, facandu-si o cruce din mers. Cauta un preot..oricine, cineva caruia sa i s confeseze.
Din altar iesi un preot slabutz, cu cioc, si parul relativ lung prins la spate ce aducea a calugar.
A fugit intr-un suflet spre el si cu lacrimi in ochi a inceput sa tipe "Iarta'ma parinte, iarta-ma!"
Asemeni unui tata ce isi primeste fiul risipitor, acesta l-a mangaiat pe cap linistindu-l si l-a dus intr-o camaruta separata, unde puteau vorbi in pace.
S-a asezat in genunchi...nu indraznea sa il priveasca in ochi, ii era rusine..ii era rusine de el... a stat in genunchi, plangand, si a inceput sa i se confeseze
-Iarta'ma parinte...mi-am uitat tatal, nu mai stiu de cand nu am mai intrat intr-o biserica, nu mai stiu de cand nu m-am rugat. Iarta-ma parinte ca L-am parasit, iarta-ma.
Preotul statea calm in fata sa, ascultandu'l.
-Nu eu trebuie sa te iert fiule.
Atunci dom' Nelutu, altadata un om puternic, viteaz, a inceput si mai tare
"Ajuta'ma atunci parinte, ajuta'ma sa ma intorc in gradina Lui...Iarta-mi mie pacatele, caci u esti trimisul sau..."
Nu a apucat sa termine. A simtit o mana calduroasa p cap, si vorbe calde ce l-au calmat "Esti iertat fiule, du-te cu Domnul"
Aceste cuvinte l-au eliberat...nu stia cum sa isi explice..se simtea..mai bine. A ridicat privirea, pentru a-i saruta mana Preasfantului parinte...nu era nimeni...era doar el, ingenuncheat in fata unei icoane.
S-a ridicat, si-a sters lacrimile, si a intrat din nou in camera bisericii...singurul de acolo era un palimar ce aranja linistit niste lumanari. S-a dus la el si in soapta, pentru a nu deranja pe nimeni (chiar daca biserica era goala) l-a intrebat
"Nu va suparati, unde e preotul ce tocmai a iesit din camera spovedaniei?"
Palimarul s-a oprit brusc, a ridicat privirea, si a zis "Dom'ne aici nu a fost niciun preot. Nu a fost nimeni aici azi toata ziua, si nici nu vor veni de curand. E o inmormantare" si si-a plecat din nou privirea, continuandu-si treaba cu lumanarile.
-Dom-ne nu fa glume de astea cu mine...zi-mi unde e te rog, trebuie neaparat sa vorbesc cu el!
Deja incepea sa isi piarda rabdarea...vroia sa ii multumeasca preotului pentru tot, pentru ca a renascut, doar cu ajutorul sau.
-Dumneavoastra ce nu intelegeti? Eu sunt aici de 4 ore, dumneata cand ai intrat, ai mers la altar, ai ingenuncheat, si ai mers in camera impartasaniei, singur. Acum te rog, lasa-ma ca am treaba.
Iarasi s-a albit la fata, si a pornit, prin ploaie acasa. S-a oprit din parcul dinaintea bisericii, a ridicat privirea, a intins mainile, si a lasat stropii mari de ploaie sa ii spele fata. De asta ii va fi cel mai dor...sa simta ploaia rece de toamna... si-a zis in gand "multumesc..pentru tot", si privea spre cer...
Era singur in parc, ud, uitandu'se spre cer... era fericit...era acelasi parc in care si-a plans amarul...era acelasi parc in care si-a petrecut ultimii 3 ani...
Era batran, era singur, era in parc...era fericit, pentru prima data de cand...

Capitolul XIV

De data aceasta nu era ea care ii ocupa mintea...si-a dat seama ca mai are 5 luni, 4 chiar, depinde cat de norocos e...
A vazut ca nu e singurul care are boala asta incurabila, a vazut ca se poate mai rau... si-a vazut parinti ingropandu-si copii, ceva ce , in conceptia sa era inadmisibil. "Copii ar trebui sa isi ingroape parintii....asa e legea asta nescrisa". Se vedea intr-un sicriu, inconjurat de copii... ce o sa faca de acum? O sa se descurce?
Cel mai mult il durea faptul ca acei copii vor ramane fara tata...vor ramane singuri...asa cum a ramas si el dupa moartea ei.
Era tarziu, si ceasca de cafea din fata sa incepu sa isi faca efectul. Usa se deschise in mod straniu de una singura, si in mod si mai straniu el astepta sa intre cineva...oricine, numai sa intre, sa vorbeasca, sa nu mai fie singur, inconjurat de mucuri de tigara, cani murdare, si vase nespalate. A suspinat, si s-a ridicat sa o inchida, dar covoarele de pe jos il impiedicara. "..Dumnezau si vaca popii cu tzoalele tale cu tat...tare mi-as dori sa nu mai fie.." a bolborosit nervos, si deodata s-a oprit subit. "Asta e...am sa fac o lista...o lista cu as vrea sa fac pana la...". Era entuziasmat, de parca bucata aia de hartie insemna ceva...
S-a asezat la masa, cu un pix in mana...era ca un scolar ce nu stia sa scrie si totusi avea in fata abecedarul, caietul si pixul. Nu stia de unde sa inceapa.
" Unu, scapa de covoare mancale'ar lenea" si zambea...scria si zambea.
"Doi, fa curat ca stai ca un porc". Deja simtea ca nu mai scrie el...simtea ca nu sunt gandurile sale...sau poate erau...cele mai ascunse...gandurile din subconstient de care el nu avea habar
"Trei..." deja a ramas fara idei...era fericit? A indeplinit tot ce isi dorea? A devenit ce a visat? Nici el nu stia.
"Trei vine maine...si restu..cu timpu...doar am din belsug", si a inceput sa rada de unu singur "auzi..am din belsug".
S-a intins in pat, parca mult prea obosit sa se mai schimbe, desi ochii sai erau inca deschisi si ii admira poza ei. Camera mica, ce era candva vopsita in rosu, acum e rece... asta era culoarea ei preferata...rosu. Acum nu mai recunostea culorile...era un... roz spalacit, un rosu murdarit de praf, paianjeni si fum de tigara.
"Ar fi un gest frumos sa redecorez camera nu?"...iata ca se gasea singur in camera, vorbind singur, punandu-si intrebari a caror raspunsuri nu le stia nici el.
Acum era batran si bolnav, incepea sa ii para rau dupa vremurile ce au fost. Abea acum se gandea ca nu a mai citit de mult un ziar, nu a mai stat d mult pe banca aia jegoasa, din parcul ala mizer. De ce ii era asa dor?
A adormit gandindu'se la viata sa ...la ce a fost, la ce este, si la ce va fi... se gandea la lemne...ce lemn ii place? ce culoare? ce soi? Nu ca ar conta..o data mort, nu mai simti mirosuri, nu mai vezi culori...esti dus, si dus ramai.
"Indata ma duc..."...incerca sa vada partea buna a lucrurilor...partea buna a mortii sale...exista asa ceva? Da..exista...revederea cu ea ar fi singura parte buna... A inchis ochii, inconjurat de tacere si intuneric, cu poza ei pe piept.

Capitolul XIII

Weekendul a trecut repede..pentru prima data se simtea in centrul atentie. Nu a fost clipa in care sa nu fie parasit de copii, niciodata.
Isi facea bagajul..era seara. Pleca la Iasi, la clinica de care ziceau copii... nu stia la ce sa se astepte, dar nu isi facea sperante. A facut o lista...nu stia ce sa scrie... nu a plecat de 10 ani de acasa. "Pasta de dinti, sapun...ce dracu sa imi mai pun? Haine? ce haine...cum e afara? cum bag eu ditamai costumu in troasca asta?" se tot gandea...si era nervos ca era neputiincios.
O mica geanta de voiaj, de culoarea oului de rata, a fost umpluta cu tot felul de prostii...pijamale, costume, sosete, "budigai" ( asa spunea el lenjeriei intime ), hartie igienica, caci "nu stii niciodata cand vin vremuri cacacioase".
Nu a putut dormi, tot avea impresia ca a uitat ceva, si acest lucru ii presa creierii... statea intins p pat, intr-o liniste apasatoare...se uita pe pereti si se tot gandea. Din greseala a dat cu ochii de tabloul ei ce domina peretele, si a tresarit.. "puiu, cum te'am putut uita?", si scoate de sub perna o mica poza, alb negru..poza ei, si o aseaza cu grija in buzunarul gentei, nu fara a o saruta inainte.
In timpul petrecut pe tren, a reusit sa mai stea de vorba cu fii sai...ce mari au crescut... cand a trecut timpul?
Nu le zicea zicea asta...i se parea invechit, il facea sa para batran.
Mersul pe jos intr-un orash ca Iasi-ul l-a bucurat pe dom' Nelutu... se simtea... din nou tanar...zambea, si se uita in toate partile, ca si cum nu ar mai fi vazut copaci, ca si cum nu ar mai fi auzit pasari...era un copil curios...
Deodata ochii i-au intalnit o cladire gigantica... era clinica... era mare, inspira respect, si a fost putin intimidat.
A intrat cu sfiala, si a fost intampinat de o asistenta "focoasa a dracu" ce l-a facut sa uite de ce a venit.
-Va pot ajuta cu ceva? intreba asistenta, cu un ton foarte cald
-Aaaa, da....
Slabuta asistenta inca astepta raspunsul, ce nu mai venea...ochii lui se imparteau intre a privi zidurile groase ale cladirii, si silueta asistentei, ce ii amintea de puiu...puiul sau.
-Pai, cu ce va pot ajuta? a zis intr-un final asistenta dupa ce a vazut ca raspunsul nu mai vine.
-Aaa,da, aaa...da...am...cancer.. si am auzit ca aici primesc ajutor. nu o privea, ci studia peretii, ca un copil uimit...in cele din urma, asta era...copil...
-Da... urmati-ma.
Asistenta il duse pe culoare stramte, cu saloane pe partea dreapta, si geamuri mari, pe partea staga. Se uita prin saloane, din mers... vedea copii fara par, ce vomau... vedea mame plangand, si tati ce incercau sa se tina tari in fata copiilor.
A vazut cuplu ce isi duceau copilul in ultimul stadiu acasa. Asa se intampla, pacientii din ultimul stadiu, erau trimisi acasa, pentru a muri cum se cade, inconjurati d prieteni, de familie. Vedea parintii ce nu mai aveau ce isi duce acasa, doar golul din suflet, si durerea din inima...acelasi lucru a simtit si el cand a venit pentru prima data acasa, singur, fara puiu...
La vederea acelor copii, dom' Nelutu nu se putu abtine, si o intreba pe asistenta
-Nu va suparat, si o trage de mana, intorcand'o la 180 grade. Am vreo sansa? Se merita? Spuneti'mi sincer!
-Oricine are o san..
-Lasa-ma cu discursuri de astea, tu zi'mi...se merita? am vreo sansa sa scap de aici viu?
-Nu se merita..tratamentul dureaza mult, e dureros, e traumatizant. Buza de sus a asistentei incepu sa tremure la vederea lacrimii din coltul ochiului lui.
S-a intors si a plecat...asa cum a venit, asa a si plecat... cu cancer.
Nu a zis nimic copiilor..."Le-oi zice cand o fi mai mari...e prea devreme acum...poate trece..nu s stie", incerca sa se minta.
S-a dus in gara, a luat un bilet...abea in 2 ore venea trenu...avea 2 ore la dispozitie sa faca ce vrea el... si totusi iarasi s-a trezit, pe o banca jegoasa, intr-o gara jegoasa, asteptand un tren ce il va duce la monotonie...aceasi poveste, alt inceput.

Capitolul XII

A ajuns pe peron...la timp, dar nu era nimeni, niciun tren, nici o urma de om, doar vant, doar frunze moarte jucandu'se cu el...
A stat acolo, a asteptat...
Din departare se aude un tren...a zambit, s-a ridicat, s-a incheiat la sacou, a luat pozitia de drepti... ca si cum ar fi asteptat un oficial. Din tren au coborat ei, Alex si Catalin, fii lui. Nu i-a vazut de 2 saptamani...2 saptamani care, pentru ei, au trecut usor, dar nu si pentru el...
Alex era fiul mai mare, mai grasut, semana bine cu el, avea acelasi simt al umorului, avea aceleasi trasaturi. Catalin era mai retras, mai tacut..el a fost cel mai afectat de moartea mamei, el fiind favoritul ei... Amandoi au zambit si l-au imbratisat, le parea rau ca nu mai sunt copii, le parea rau ca nu mai putea fi ca la inceput, dar s-au obisnuit cu gandul asta.
Fara prea multe vorbe s-au indreptat spre casa. Acolo ii astepta Andreea... "fiica taichii".
Iarasi e agitatie in saracaciosul apartament cu 3 camere... si asta il bucura nespus. Erau obositi, si nu prea au vorbit...au lasat totul "pe maine" si s-au inchis in camerele lor. Andreea era putin ingrijorata, isi dadea seama de asta.
-Ce e fiica taichii? a intrebat el
-Nimic tati...nimic, si l-a cuprins asa cum nu a facut-o niciodata.
Nu stia ce sa zica, nu stia ce sa faca...doar a cuprins'o
-E in regula fiica taichii, sunt aici, voi fi aici...intotdeauna, nu te voi parasi.
La auzirea aceastor vorbe, Andreea a izbucnit in plans, si a fugit... nu a apucat sa o intrebe ce e...asta va fi maine...
A adormit cu greu, de asemenea la "tembelizor", uramrind emisiuni tampite, dar care il amuzau... "prosta omeneasca" atat isi zicea cand incepea o emisiune, de orice fel.
Se trezi dis de dimineata, si a mers la cumparaturi. De data asta nu dupa tigari, ci dupa "de-ale gurii".
Vroia sa le gateasca odraslelor. Vroia sa fie ca la inceput..doar ca de data asta, e fara ea.
Ajuns acasa, s-a schimbat, si a luat o carte de bucate frantuzeasca...stia franceza, si ii placea. "hmmm cordon bleu?"..da..de ce nu?
S-au tezit toti, cand era masa pusa...atunci sosi si Andreea. Nu a apucat sa o intrebe ce s-a intamplat, caci se asezasera deja toti la masa.
Nu stia cum sa inceapa..cum sa le spuna. La mijlocul mesei s-a ridicat
-Vreau sa va spun ceva, e relativ important, dar nu e niciun motiv d ingrijorare.
Alex si Catalin erau numai ochi si urechi, in timp ce Andreea era cu privirea in pamant. Nu stia cum sa inceapa...
-Pai..vreau sa .. sa va spun ca...
Sudori reci ii traversa fruntea...avea un nod in gat, tremura carnea d pe el, inima batea mnai repede..
-... am...am...
Toata lumea statea cu sufletul la gura..nu stia la ce sa se astepte
-am gasit un loc unde sa lucrez...
Baietii au inceput sa zambeasca si sa il felicite, dar toata fericirea a fost daramata de vocea Andreei
-Nu ii minti! Am vazut hartiile de la doctor! Nu mai ii minti...
-Ce? Ce? ce e tati...ce s-a intamplat? Alex deja deveni ingrijorat.
-Nu..nu, inghiti in sec, am fost la doctor...am cancer
Liniste...liniste de moarte, liniste apasatoare ce a fost sparta de sunetul unei furculite scapate pe farfuria de portelan.
-Cat? a intrebat catalin cu lacrimi in ochi
-5, poate 6...nu se stie.
-Exista tratamente, chimoterapie. Alex era cel mai optimist...totdeauna gasea o cale de iesire...spera ca si acuma poate.
-Nu..nu..nu stiu...nu stiu...unde? ce?
-Iasi tati, e o clinica...te poate ajuta..te rog..incearca.
Baietilor le era frica...le era frica sa nu ramana orfani...le era frica sa nu ramana si fara tata. Andreea era de-a dreptul distrusa. Pentru prima data toti au plans...desi el a ramas neschimbat...era serios...
-Nu va voi parasi...nu...si pe voi, nu si eu...

Capitolul XI

Era un weekend insorit. Baietii aveau sa vina acasa. Acum era momentul..acum era momentul sa le zica adevarul...era momentul sa fie sincer cu ei...acum.
A facut pentru prima data in viata lui, curatenie. Asemeni unei fete cuminti, a maturat, a sters praful, a curatat pana si faianta jegoasa din bucatarie. "Eh, altfel arata...esti mandra puiu? Eu stiu ca sunt", atat isi zicea, si pentru prima data de cand a ramas singur, se simte mai aproape de ea, mai aproape ca niciodata, si asta il face sa zambeasca.
A incercat sa reduca tigarile, a incercat sa fumeze tigari mai moi, dar dupa primul fum singurele cuvinte care ii trecea prin cap erau "nah mah cum am ajuns, sa fumez paie ordinare....canceru asta manca'l'ar ametzeala ma transforma in rumegatoare...". Incerca sa aiba simtul umorului, sa fie cel d dinainte... "Un dezastru m-a distru, acum un dezastru ma va reface", simplu...
Statea acum in bucataria care nu mai era jegoasa...bucataria care acum i se parea frumoasa, poate pentru ca era munca sa acolo. Se uita spre frigider si isi aminteste de fiica sa, Andreea, de vorbele sale "...sa nu te pierd si pe tine tati...", dar deja era prea tarziu... Si totusi cu pasi hotarati s-a dus spre frigider, sa manance si el... dar surpriza, alaturi de mult spatiu gol si mucegai, frigiderul era gol "Mda, o data vreau sa mananc si eu, si atunci ma aleg cu salata de licheni de astia...da ce eu mi-s elan?"
Se uita la poza ei ce domina peretele dinspre rasarit si suspina "Of puiu, de cand ai plecat, nu mai e nimic la fel...toti si toate iti simt lipsa..in special eu". S-a uitat cat e ceasul...era abea 2...trenul copiilor ajungea la 5 abea, deci pana atunci era liber...asa cum a fost de 3 ani incoace...
Iarasi se imbraca, in acelasi costum, cu aceasi pantofi, dar de data aceasta cu un zambet pe fata, un zambet care ii ascundea problemele, si o ia incet spre puiu... Pentru prima data drumul spre cimitir i se paru sinistru...se gandea ca in ceva timp nu va mai fi nevoit sa mearga singur pe jos atata drum, va merge intre 4 scanduri, urmarit de cei dragi... acest gand il intrista, dar tristetea sa disparea atunci cand se gandea ca dupa atata timp, va fi din nou cu ea. Era ca un copil ce astepta Craciunul, si acest lucru il speria.
Vede crucea de marmura neagra sub care odihnea puiul sau, si il apuca melancolia... isi plimba obrajii si mainele pe marmura rece, si suspina "te iubesc puiu...ce mai faci?" si astepta, astepta un raspuns, care nu mai veni...nu stia ce sa ii zica, nu vroia sa ii zica de boala sa... "Sunt bine puiu, sunt bine...dar lacrima din coltul il trada. Saruta parca pentru ultima data marmura rece, si pleca. De data asta a fost diferit..simtea ca are o povara pe suflet...care e povara? faptul ca nu i-a zis ca are cancer?... pentru prima data in viata sa a mintit'o...si nu putea trai cu acest gand...desi a iesit din cimitir de mult, s-a intors, si desi are si el o varsta, a fugit ca un nebun inapoi la ea, s-a intors ca fiul risipitor. Ajuns in fata pietrei mortuare, a tipat "Iarta-ma...iarta-ma puiu, nu am vrut"...a izbucnit in lacrimi... "am...am.. sunt bolnav puiu..foarte... am cancer, dar nu e grav..imi trece..." nici el nu credea acest lucru... "pe cine mint? nu puiu, nu tece...voi veni la tine puiu...5 luni atat mai trebuie sa astepti..voi fi langa tine...vom fi din nou doi...iarasi vom culege praf de stele...iarasi puiu"... a ramas acolo...mult...avea lacrimi in ochi...
Nu stie cat a stat acolo. Nu stie cat a trecut. Se uita la ceas...e 4 jumate... "eh puiu, am plecat...te iubesc..." atat a zis...si-a facut o cruce, s-a intors si a inceput sa se indeparteze cu pasi vioi...in jumatate de ora trebuie sa ajunga la gara. Trebuie sa ii vina odoarele... ii era frica...nu stia ce sa faca....

Capitolul X

S-a trezit ca de obicei...singur in pat, intr-o camera rece, cu televizorul aprins...
Era 8 dimineata, si soarele era pe cer...dar asta nu il facea sa zambeasca...stia ca trebuie sa se duca la doctor, macar o data...
S-a dus iarasi in aceasi bucatarie unde si-a varsat amarul, aceasi bucatarie mizera inegrita de fum, si murdarita de amintiri dureroase...
A pus apa in ibricul ruginit, a pus-o sa fiarba...de data asta avea o scuza sa nu manance... "Poate trebuie sa fac niste analize", dar nici el nu isi credea vorbele... din omul masiv de 100 kg si un metru nouazeci, acum a ajuns un schelet...o figura de nerecunoscut.
A zis ca azi va fi diferit...nu se va mai imbraca cu acelasi costum, a zis ca va fi diferit, va fi noul inceput; desi stia ca a mai zis o data asa, simtea in maduca oaselor ca azi va fi ceva diferit...
Isi ia pantalnii de la costumul de mire pe el..nu avea alte haine care sa nu ii aminteasca de ea... si o camasa care inca mai purta mirosul ei... A zis ca va incepe incetu cu incetu sa uite, dar nu putea renunta la papucii lacuiti...era prea atasat de ei...
Isi pune palaria de panza alba in cap, si porneste agale spre doctor... nu stia la ce sa se astepte...a zis ca e o simpla raceala. La vederea cozii infernale din fata cabinetului doctorului, isi aprinde o tigara...si inca una...si inca una... dura prea mult...mult prea mult. De firea sa nu era un om prea rabdator...
Nici nu stia cum il cheama pe doctor...nici nu stia cum arata...
Ajuns in cabinet, il intampina un barbat gras, cu ochelari de-a dreptu ridicoli, grosi "ca fundu la borcan", cu mustata tuciurie, si inceput de chelie... Dupa un constult scurt, doctorul a dat semne de ingrijorare...stia cati ani are dom' Nelutu, dar, ceva nu era in regula...
-Fumati? intreba doctorul cu o urma de suspiciune.
-Da, relativ mult...nu stia nici el ce sa raspunda..sub ce ton..nu stia de ce doctorul e dintr-o data serios.
-Cat inseamna mult?
-Mult inseamna mult...2-3 pachete pe zi.
La auzirea acestor cuvinte doctorul se inalbi la fata...a scris repede o trimitere la radiologie, cu parafa sa...Cand i-a inmanat'o, l-a privit serios si a zis
-Matale de duci, nu stai la coada...zici ca te-am trimis eu...zici ca e regim de urgenta...ai inteles?
Nu stia ce sa zica..nu stia ce se petrece...e grav? e doar o suspiciune?
Vizita la radiolog a durat foarte putin...nu putea sta la taclale, asa cum ii placea lui in vremurile bune...a luat radiografia, si din nerabdare, s-a uitat peste ea... "pastele masii, fara ochelari nu vad nica", si-a zis boloborosind.
Coada de la cabinetul doctorului era la fel de mare, dar el s-a bagat in fata...intra in cabinet si il vede pe doctor cu mainile la spate, muscandu-si buza, si plimbandu-se dintr-o parte in alta a cabinetului...
-Ce dracu a durat atat?! a zis doctorul smuncindu-i radiografia din mana. Nu ti-am zis regim de urgenta?!
-Ba da..dar stiti, varsta..nu mai pot sa fac piruete cand...
Doctorul se albi la fata...nea Nelutu nu si-a terminat propozitia...s-a ingrijorat...
-Ce e?!
-Luati loc!
Deodata doctorul deveni calm, dar cu fata palida...
-De cat timp fumati?
-De vreo..30 de ani...de pe cand e...
-Nu vreau povesti! il intrerupse doctorul.
-Daca e neaparata nevoie ma las. tonul sau de copil care a aflat ca e prea mare sa se mai joace cu jucarii il trada.
-E prea tarziu!
-Adica?! deja ingrijorarea isi facuse loc in inima lui Nea Nelutu.
-Adica...e prea tarziu...ai cancer tataie...canceru te roade...
-Nu se poate, si scapa o lacrima, cat mai am?
-Nu mult...5-6 luni..maxim!
A scapat umbrela din mana...a inceput sa ameteasca...si a iesit din cabinet...nu a zis nici "Buna ziua"...nici nimic..doar a plecat...nu pe picioarele sale, caci nu si le simtea...a plutit...se jura ca a plutit..
A ajuns acasa...nu stia ce sa faca...se simtea pierdut...de unde sa inceapa? Trebuie sa anunte familia...ce familie? Deodata un gand il fulgera "Copii...Alex..Catalin..Andreea.... ce fac cu ei? cum le zic?!", iarasi lacrimile ii inundara ochii...

Capitolul IX

Incerca sa uite noaptea aia...incerca sa nu isi mai aminteasca...Vroia ca totul sa fie ca la inceput. Vroia iarasi galagie, vroia iarasi tinerete, o vroia pe ea in primul rand. Nu era zi in care sa nu incerce sa caute vinovati, nu era zi in care sa nu caute motive pentru care nu a fost dupa ea... Se gandea, si totdeauna ajungea la aceasi concluzie... "..e vina mea...".
Plangea... si incerca sa uite..dar nu putea. Purta la el verigheta ei...niciodata nu o lasa, si de fiecare data o privea, se uita la reflexia lui, si nu se mai recunostea... Fara ea alaturi...e un nimeni, e distrus. Ar fi vrut sa o ia de la inceput, ar fi vrut sa fi fost acolo cand ea si-a dat ultima suflare... regreta ca nu i-a zis un ultim "Te iubesc!", asa cum nu a facut'o cand era langa el...Da, nu-i zicea, dar ii demonstra, in fiecare zi...in fiecare zi o dezmierda..o saruta, chiar si la batranete... Desi parul cenusiu le dadea de gol varsta, iubirea lor era inca tanara...el inca simtea flacara, el inca o simtea pe ea...
Vroia sa iasa din monotonie, si incerca asta in fiecare zi, in fiecare minut...incerca sa isi gaseasca ceva de facut... Inainte repara radiouri, dar o data cu aparatia calculatoarelor, a ramas fara loc de munca... nu stia ce sa faca...se plictisea...dincolo de limite...fara ea, era plictiseala...nu mai avea de ce sa traiasca.
Nu era prima data cand se gandea asa...de multe ori gandul sinuciderii ii strabatea mintea, dar de fiecare data ceva il oprea ceva...nu stia ce...
A refuzat sa doarma...deoarece o visa si se trezea plans..s trezea intr-un ocean de lacrimi amare...toate din cauza ei... De asta statea noaptea, tarziu, si se uita la televizor...sau cum ii place lui sa zica "tembelizor", la tot felul de reportaje, pe care pe el nu il interesau...a aflat de razboaie necunoscute, de oameni ce au decedat si, desi erau celebri, moartea i-a ridicat la rangul de stea, chiar daca doar pentru cateva zile... Asa era si in cazul lui... o iubea pe puiu...dar dupa ce a murit, abea, si-a dat seama ce a pierdut...si-a dat seama cat de mult o iubea...si-a dat seama ce mult insemna pentru el...
Nu mai stia ce sa faca..s-a saturat de parc, s-a saturat de ziare vechi...s-a saturat de monotonie...vrea ceva nou... A cautat de lucru, si inca mai cauta...vrea sa faca ceva, si sa uite de ea, desi stia ca e imposibil.... il obseda gandul ca el a ucis-o...el a ucis-o in momentul in care nu a fost dupa ea...de ce nu a mers dupa ea la servici?...de ce nu a adus'o el acasa..de ce a lasat'o singura? de ce?
Vrea, vrea din rasputeri sa o aiba din nou...sa ii simta parul matasos, pielea catifelata...pur si simplu sa o priveasca in ochi, chiar daca doar pt o secunda..da.. o secunda i-ar fi fost de-ajuns...atat o mai vroia...o secunda...dar stia ca nu se poate, si isi repeta intr-una "Revino-ti omule...treci peste..nu e vina ta...nu e vina ta!...nu mai e..treci mai departe", dar nu putea...nu putea si gandul acesta il macina dinauntru...se simtea gol fara ea.
Tusele frecvente il mai faceau sa uite , chiar daca doar pentru o secunda, dar nu era destul...tusea, si il treceau transpiratiile...tot isi spunea ca o sa se lase de fumat, dar nu reusea...fumatul era singura activitate care ii ocupa timpul...
Nu suporta doctorii...nu ii suporta pentru ca nu au salvat'o. Dar tusele frecvente incepuse sa il deranjeze... de 3 ani de cand e vaduv, nu mai crede in doctori, nu mai crede in preoti, nu mai crede in el... dar ceva avea sa se schimbe, caci varsta si fumatul incepuse sa il afecteze...
"O vizita la doctor nu poate fi asa rea...un sirop de tuse, niste penicilina, si o sa imi treaca..."
Acestea au fost ultimele sale cuvinte inainte de a adormi...

Capitolul VIII

Era noapte...o noapte friguroasa de noiembrie... el gatea...in bucataria ce nu era jegoasa, in bucataria ce suna de tipetele copiilor ce, acum, erau deja mari...
Statea la capatul tigaiei, cu zambetul pe buze...tigarile lipseau, dar nu cu desavarsire..."Ce imi trebuie tutun? Am o viata..fericita...am tot" isi zicea...
Nu existau lacrimi, nici suspine, doar zambete si voie buna...iubea..si ea era alaturi de el...dar nu in acea seara...era la servici, schimbul 2, si stia ca se va intoarce obosita...stia ca, asemeni lui, si ei ii place o masa calda atunci cand ajunge acasa...
Toata agitatia, toata activitatea a fost deodata intrerupta de un telefon...a sunat ceva timp pana sa il auda...
Raspunde la telefon, cu un suras gingas... nu aude prea bine...a imbatranit...dar acele cuvinte le-a auzit clar si raspicat... "..veniti la spital..sotia dumneavoastra e pe moarte.."...a scapat telefonul din mana...i-a pierit zambetul...totul a inghetat...
Intr-o fuga se imbraca, se incalta, nu le zice copiilor unde s duce..doar sa fie cuminti...el va reveni...nu a vrut sa ii sperie...si a plecat...
Nu stie cum a condus pana la spital...stie doar ca a ajuns, si acolo era deja cumnata sa...plangea...
Intreaba in stanga si in dreapta "Unde e puiu? ce a patit puiu? e bine puiu?...puiu!"
Dar nimeni nu a raspuns... a auzit din toata galagia doar "accident grav...nu se stie daca reuseste"...
Ea era in sala de operatii...nu a apucat sa o vada...nu a apucat sa ii spuna "Te iubesc"...nu a apucat sa o sarute...pentru ultima oara...
Secundele treceau ca orele, iar el se gandea doar la ce se va face fara puiu....fara ea nu poate trai...incerca sa se convinga ca totul va fi bine...
Pentru prima data in multi ani, si-a facut cruce... s-a uitat in sus...nu stia in ce sa creada...nu stia la cine sa se inchine...il durea...tot...
A pus o tigara in gura....nu stie cand a fumat'o...s-a intors in camera de asteptare unde era o tacere mortuara...nimeni nu zicea nimic...nimeni nu sufla...
Un doctor a iesit in cele din urma....
Nu stia ce sa zica..nu stia cum sa zica... Nu a mai avut rabdare... l-a prins p doctor de gat..l-a scuturat , a tipat... "Spune-mi ca e in regula...spune-mi ca traieste...spune ceva omule!"
Doctorul nu avu puterea de a zice nimic...a tacut...
Dom' Nelutu, adineauri vesel, a ramas netacut, fara nicio expresie p fata...doar groaza...
A murit...si o data cu ea, si o parte din el... se tot gandea cum sa le spuna copiilor... nu gasea vinovati, nu gasea scuze...nu se gasea pe sine ...
A ajuns acasa, plans, ochii injectati, tigara in mana...tremura..tot..nu stia ce sa faca...
Copiii, si ei plansi, si ei distrusi emotionali, l-au cuprins...stiau deja ce s-a intamplat...incercau sa fie tari...si au reusit...el, insa, nu...el a cedat...el a murit....

Capitolul VII

Nu stia incotro se indreapta...nu de data asta...
A intrat in orash, si parca zambetul sau isi pierde din intensitate... In ultima secunda trage stanga de volan... se duce pana la puiu...vrea sa vada ce mai face...ii e dor... Ajunge la piatra mortuara, si iarasi zambeste...e singur....mormantul e acoperit d frunze moarte...e plin d culoare...culori...ce mult ii mai placeau puiului..
S-a asezat pe margine...si a inceput sa vorbeasca..iarasi singur... dar nu ii pasa...atunci el se simtea conectat cu ea... o iubea..doamne ce o mai iubea...
Se uita la ceas...e tarziu...e 10 seara...e inconjurat de intuneric, e acoperit de vant, iar frunzele ce se misca in juru-i, sunt doar gandurile sale... intr-o ordine haotica...
Iarasi se intreapta spre masina, iar in drumul sau intalneste..femei de varsta ei...cu 15 ani mai tinere ca el...asa era atunci...
Si acum isi aminteste cum a rapit'o de acasa...asa cum si ea i-a rapit inima... a acceptat...a spus "Da!" fara sa stea pe ganduri...fara sa se gandeasca la urmari... il iubea... o iubea... Isi amintea orele petrecute impreuna...pe o banca ce nu era jegoasa, intr-un parc ce nu era jegos...in acelasi orash care, in preajma ei, parea desprins din vis... stateau, si visau la o lume de basm... isi faceau planuri..visau copii...au avut...visau fericire..au avut-o...visau ca vor imbatrani impreuna... "nu toate sunt asa cum vreum...nu tot ce visam se indeplineste" asa isi repeta...asta era scuza sa...
Cauta in orice femeie intalnita cate ceva din ea...dar nu gasea...ea era unica... Singurul ei defect era ca il iubea prea mult...
Desigur, isi aprinde o tigara, o data ce a iesit pe poarta cimitirului...nu priveste niciodata in urma...
Era intuneric...licuricii ii luminau calea... fredona o melodie...era melodia lor... nu o poate uita...nici melodia, nici ea... nu poate sterge amintirile... niciodata...
O data ajuns acasa, gaseste usa intre deschisa... intra..fara frica... gaseste pe fiica sa in bucatarie... "Fata taichii, ce ai patit? Ce s-a intamplat?"
La vederea sa ea tresare, fuge spre el si il cuprinde.... el a ramas perplex..nu stia ce sa zica..doar o cuprinde... si zice induiosator, asa cum zicea puiu... "stai linistita fata taichii, sunt aici..."
Nu stia ce sa zica...doar reptea intr-una "Nu ma mai parasi...niciodata...te rog"
Au ramas asa...mult timp... nu vrea sa plece...nu vrea sa o intalneasca...e prea devreme...mai are treaba aici... multa treaba...
Isi aminteste de ziua catastrofala...ziua in care si el a murit... totul a inceput cu un telefon...

Capitolul VI

A iesit din orasul mizer pe care il dispretuia... era satul de monotonie...si isi zicea intr-una ca va pleca de aici, si va uita tot...o va lua de la capat...
Se uita la poza ei, si o intoarce...isi aprinde o tigara si isi zice in gand "Imi pare rau puiu!"... Soarele era sus deja sus, si ii batea in ochi, facandu'l sa isi incrunte sprancenele albe, si mari, dar continua sa zambeasca....nu ii vine sa creada... a iesit din oras...face altceva in afara sa citeasca un ziar vechi, pe o banca jegoasa...
Merge pur si simplu cu masina... "inca mai merge troaca asta", si arunca tigara pe geam... "merge...ca la inceput..."...intoarce din nou poza sotiei, si o priveste...stie ca e pe sosea si ruleaza pe o sosea plina d gauri, pietre, praf...
Merge pe alei inguste, inconjurate de copaci, urca dealuri abrupte...stie destinatia finala...e un om foarte calculat... stie ce vrea, stie cand sa ceara, si cand sa ofere...
A ajuns... e un luminis... pe varful unui deal, de unde se vede apusul... aici a sarutat-o pentru prima data...tot aici a cerut-o de sotie... si acum isi aminteste cat era de emotionat, tremura carnea de pe el...
Si totusi, si acum isi aminteste vorbele exact...isi aminteste tot...
Lui nu i s-a parut nimic iesit din comun... a vorbit exact cum a simtit... Intr-un moment de melancolie, merge la masina, ia poza, si se aseaza p capota, cu fata spre apus...
Se uita la poza si repeta cererea...cererea in casatorie...cu un glas stins, cu lacrimi in ochi ... "puiu, te iubesc, asa cum nu am facut-o niciodata..."...si acum are emotii, si acum tremura cand ii intalneste privirea...si acum ii da aripi, chiar daca nu mai e..."as vrea sa..sa..sa iti..sa te"...dar acum nu mai are cine sa ii puna mana la gura, sa il priveasca induiosator, si sa spuna cu un glas suav "shht...si eu te iubesc...Da!"...
Nu mai e cum a fost..si totusi e mai bine decat acasa... Nu stie cat a stat asa...piedre notiunea timpului, in special cand se gandeste la ea... s-a uitat pur si simplu la apus..cu poza in mana... cu privirea la cer, privirea incruntata si un zambet larg p fata.... Cine l-ar fi vazut ar fi zis ca e fericit...dar lacrimile il tradeaza...
S-a suit in masina, a pus poza p scaunul din dreapta si a pornit din nou..spre casa...

Capitolul V

S-a trezit singur in bucataria mizera, intr'o balta de lacrimi si sudori... Nu mai tinea minte exact ce s-a intamplat, si cum a ajuns asa...
Stia doar de Domnu' Ionascu, care si-a da ultima suflare in casa sa... Isi amintea de zambetul sau, pe care nu l-a parasit nici dupa moarte. Credea ca macar aceasta experienta va avea sa il faca sa uite de ea, dar nu a reusit... Flashback-uri scurte si dureroase se derulau prin fata ochilor sai...ultimele momente petrecute cu ea...ultimele cuvinte spuse...ultima lacrima varsata...
Nu putea uita, oricat s-ar fi chinuit....Lunile grele de terapie nu a facut decat sa adanceasca sentimentul de iubire si dor...
Isi aprinse din nou o tigara...se gandea ce ar putea face...ce ar vrea sa faca....
Scapa privirea spre tocul usii, unde era batut un cui ruginit pe care stateau niste chei si mai ruginite, impaienjenite si uzate. Ar vrea sa le foloseasca din nou... ar vrea ca iarasi sa alerge ca nebunu, acasa-servici, servici-acasa, in vechea sa masina... ii era dor sa o porneasca, sa isi ia puiul, si pur si simplu sa mearga, sa cutreiere strazile intortocheate dintre munti, fara grija zilei de maine...
Dar acum nu mai era asa...nu mai era nici puiu...doar o veche Dacie, mancata de rugina, uitata in parcare...
Vrea sa schimbe ceva...si-a spus ca nu poate sa isi iroseasca ultimele zile, plangand, jelind...suferind.
A luat cheile, portofelul gri, uzat, in care sedeau cuminti 2 bancnote de 50 Ron...
"O plimbare...da, o plimbare imi trebuie!"...era atat de entuziasmat...era atat de fericit...si apoi scapa privirea catre poza ei...scapa o lacrima si isi zice suspinand "nu va fi la fel fara tine...niciodata"
Se imbraca din nou..in acelasi costum mancat de molii, cu aceasi pantofi lacuiti ce ii aminteste de ea... ia cheile in fuga si pleaca...
Masina statea cuminte in parcare, si, asemenea lui, si ea astepta o schimbare...
Ca un copil in ziua de Craciun, se repede spre masina... o atinge...si se suie in ea...se poarta gentil...asa cum a facut-o intotdeauna, in ciuda aspectului brutal.
Isi pune centura de data asta...isi zice ca nu mai vrea sa moara...isi zice ca nu mai e barbat, si apoi scoate incet din buzunarul de la piept, poza ei, si o aseaza pe scaun...
Ca un copil mic, cu un prieten imaginar, incepe sa vorbeasca... "Eh, nu ti-e dor puiu?"...dar, e matur acum, nu mai are aceasi imaginatie, chiar daca se chinuie... ratiunea ii zice sa isi vina in fire... o voce din capul sau tipa "trezeste-te! nu vezi ca vorbesti cu o poza?!"...
Se suie in vechea masina...aude haraitul motorului, si zambeste...
Nu stie incotro se duce...dar are o vaga idee....abea astepta libertatea...eliberarea de monotonie...abea astepta, si nimic nu poate sa il opreasca....

capitolul IV

Seara se lasa greu, dar o data cu venirea ei isi face aparitia si Nea "Costy" cu vesnica sticla de wisky ieftin cumparat de la "Baba Grasa", magazinul din coltul blocului, si o cutie d trabucuri "havaneze" made in china, care scoteau fum "de parca ai fi ultimul horn de la Cernobal, 'utule pastele mamii lor de rusnaci"...astea erau expresiile lui Nea Costi...cel care intotdeauna avea injuraturi haioase, si se eneverva totdeauna cand pierdea (chiar daca nu era data cand sa castige)
De ce era aceasta seara asa de speciala? A inceput obisnuit...sansele erau sa s termine la fel.
Nea Costi, satul de rutina, invitase cativa vechi prieteni de la mina, acasa la Nelutu, pentru un pahar d vorba, un trabuc Cernobal, si o partida de remi, poker, sau orice alt joc, care se sfarsea in cele din urma intr-o betie.
Era ora 12 noaptea, iar casa era plina de oaspeci pe care el, personal, nu ii cunostea...
Printre ei, era un anume Domn Ionascu, fost sef de santier, fost lucrator la mina, fost proprietar de Mercedes, fost dulgher...nu era meserie pe care el sa nu o fi practicat... era "omul bun la toate", si avea totdeauna un zambet stupid p fata, desi era un om de o inteligenta uimitoare. Suferea saracu de Parkinson si Alzheimer...nu isi amintea numele copiilor, numele sotiei...dar nu a uitat niciodata ceea ce a citit, ceea ce a invatat...spunea ca "batranetea mi-a furat nevasta..mi-a furat copii...dar nu imi poate fura inteligenta...e ascunsa adanc .. stiu eu asta".
Totdeauna uita a cui e randul, si lumea se mai supara...dar Nelutu statea pur si simplu si se utia la el...cum s poate ca un om asa ca el...sa fie fericit?..nu stie bine cum il keama...si totusi e fericit...
Inainte de plecare ... era obiceiul sa s faca un toast...se ridica Nea Costica, respectuos...intinde paharul...si zice clar si raspicat "Pentru Nelutu...Sa traiasca!"
Toata lumea a bolborosit, in afara de domnu Ionascu care statea cu capul p masa...
Avand in vedere ca era 4 dimineata, lumea s-a gandit ca a adormit..inainte de a pleca...Nelutu il ghionteste putin, iar acesta cade jos, fara suflare.
A fost un soc..ce sa faca acum? E singur intr-un apartament cu Domnu Ionascu...care sade jos fara suflare...suna repede la salvare, care intarzie sa ajunga....
Pana apuca sa vina salvarea, Nelutu a avut ocazia sa il...studieze putin...a observat ca are acelasi zambet...dar nu mai are acea scanteiere a ochilor...nu mai are urma aia de viata...
"Uite cum se duce viata unui om..."
E socat...e liniste in casa...isi aprinde o tigara...tremura tot..abea nimereste buzele-i vinete...
In linistea apasatoare, cineva suna la usa....tresalta, si de duce cu frica spre usa...se gandeste ca abea acum ii este frica de moarte..ii este frica, nu este pregatit, si totusi vrea...vrea sa fie alaturi de puiul sau...dar...ii este frica...
Apasa cu frica pe clanta, usa se deskide incet, si deodata este impinsa cu putere....
Nelutu cade la pamant, si deodata peste el navaleste echipa de interventie rapida, si ii ia pulsul...il controleaza...el nu poate sa deskida gura..deodata tipa din rasputeri...
"Stati!..nu eu...nu eu...e Domnu Ionascu..in sufragerie"
Toata echipa se indreapta intr-acolo, si dupa o scurta analiza, il baga intr-un sac negru, mat, si il scot p targa...
Toata activitatea a durat 20 minute...maxim...lui i s-au parut o vesnicie... Se tot gandea..."Atat!...nu mai vreau sa imi irosesc viata..vreau sa fie ca la inceput...te rog ajuta'ma puiu...u care esti sus...ajuta-ma...ajuta-ma"
Isi repeta asta intr-una, tinand poza ei ei mana..."ajuta'ma puiu...ajuta'ma"
Nu vroia alta femeie in viata lui...nici un accepta gandul asta..o vroia pe ea, dar nu vroia sa isi iroseasca restul vietii jelind...vroia sa o poarte in gand..si sa ... faca ce ii place...vroia sa fie din nou tanar..vroia sa fie din nou el...
Lacrimile sale i-au invadat obrajii reci...tigara a ramas in scrumiera..aprinsa...fumul se ridica spre icoanele inegrite....
A adormit cu capul pe masa...plangand...nu mai e barbat...

Capitolul III

Se trezeste in patul sau...singur...cum a facut-o de 3 ani...
Se da jos, se duce in bucataria minuscula, cu faianta, ce a fost candva alba...acum e galbena de la atata fum de tigara...peste tot pachete goale d tigari, sticle goale de bautura ieftina....
Isi aprinde o tigara...trage cu sete, o stinge repede, isi pune apa la incalzit si isi face o cafea...Nici el nu stie de ce...a devenit rutina...cafea si tigara...
Se uita la frigider si isi aminteste de Andreea...isi aminteste de vorbele ei... "mananca tati, ca o sa t imbolnavesti...nu vreau sa te pierd si p tine"..
Deschide frigiderul, se uita...apa incepe sa dea in clocot... inchide rapid usa, si toarna cafeaua... A uitat de mancare...
Se aseaza din nou pe pat, se uita la ceas...e 8 dimineata...porneste televizorul si se uita pe fiecare canal cate putin...nu are la ce se uita...doar stiri, emisiuni matinale, si muzica proasta interpretata de artisti necunoscuti.
Ii pare rau dupa Epoca de Aur...ii pare rau ca nu mai are unde sa munceasca...ii pare rau ca nu are destui bani pentru a-si putea permite si el...o plimbare cu masina...Da...are masina..o Dacie veche, cumparata o data cu nasterea fiicei sale, de la un politist din Alba...
Se imbraca, asa cum o face d obicei, intr-un costum negru, putin murtad p spate, si pantofi lacuiti...paontofi primiti in dar de la sotia sa, cu un an inainte de catastrofa...
Totdeauna face asta, in fiecare dimineata...merge la magazinul de ziare, ia 2-3, si iarasi in acelasi parc, aceasi banca...
Dupa ce termina de citit, se duce la ea...sta ceva timp acolo..cam 20 de minute...ii vorbeste..ii povesteste...o descrie...o iubeste, asa cum nu a facut-o cand era in viata.
Se gandeste ca mai e un an...un an pana fiul cel mijlociu vine acasa, termina facultatea si iarasi va fi putina agitatie in casa...
Ii e dor de certurile pe diferite motive...inainte erau motive banale ca scoala, cu timpul, au evoluat in certuri legate de viata...de viitor...
Cimitirul Renasterea, unde era ingropata "viata" lui, era asezat pe un deal...la 2 km de casa..Ii parea bine..asa se plimba si el..mai vedea lumea, mai vedea orashul, chiar daca il stia deja pe din afara.
In drumul sau trecea printr-un parc mare...totdeauna acolo micsora pasul..isi punea mainile la spate, si il inconjura de cateva ori, admirand orice ii iesea in cale..o pasare, o frunza, o punga purtata de vant.
In mod sinistru, totul ii amintea de ea...nu vrea sa o uite, vrea doar sa fie cu ea... Isi aprinde din nou o tigara...mustata sa era deja ingalbenita pe partea stanga de la atata fum...vede ca e ultima tigara din pachet...era un motiv d panica pentru el..era singura activitate a zilei care era putin mai...agitata...fuga la magazin...
Vanzatoare il stia deja, si totdeauna ii pastra numai pentru el un cartus de Dubliss, tigari vechi, "tari a dracu, dar dulci ca zaharu", cum zicea el.
Un singur prieten avea...si inca are...Nea Costica de la 2...sau cum ii zicea el "costi cu << y >>, ca sa fie si el in pas cu moda".
Venea cam de 3 ori pe saptamana la el, sa joace un remi, o tabla, un sah, sa depene o amintire. Dar nici macar atunci nu uita de... ea.
Astazi era acea seara...si stia ca va fi speciala...va fi... un "full-night".

Capitoul II

Se intoarce in apartamentul gol si rece...e liniste, dar totusi inca ii vede pe cei mici jucandu-se cu fusta mamei lor, iar el, razand le face poze cu un vechi aparat foto...
Se aseaza pe pat si deschide televizorul...vede aceleasi chestii in fiecare zi... aceleasi stiri...aceleasi emisiuni de cacat, cu vedete aparute peste noapte.
Isi aprinde o tigara din care trage puternic...tine fumul in piept si il las incet afara, vazand traiectoria sa...se ridica la cer, asa cum s-a ridicat si "puiul" sau...
Asa ii zicea..."puiu"...niciodata pe nume...era obsedat de ea, inca mai e, si nu e zi in care sa nu se duca la cimitir, sa aseze o floare, sa vorbeasca cu ea... Sta singur in cimitir, pe ploaie, caldura, zapada, viscol...nu conteaza...sta singur cu ea si vorbeste despre orice....ii place sa creada ca ea il aude....
In fiecare an, pe data de 14 august el era in cimitir, cu 2 pahare si o sticla de sampanie...isi toarna lui un pahar, si celalalt il lasa pe piatra mortuara...zambeste saruta crucea de marmura neagra, isi zice in gand "La multi ani! Te iubesc!", se intoarce si pleaca...
Niciodata nu isi aprinde tigara cand e acolo...ei nu ii placea fumul...
Iata-l din nou pe pat, la margine, caci la perete statea doar ea... Cateodata, cand il apuca nostaligia, ii deschide dulapul masiv din lemn de nuc si inspira hainele mancate d molii...inca are mirosul ei, mirosul de care s-a indragostit...
Asa face si acum...sta cu nasol in dulap...si plange....siroaiele de lacrimi ii invadeaza obrajii rosii...
Cineva suna la usa... isi sterge lacrimile cu o batista, si se duce catre usa...deschide direct...nu mai e copil [isi zice el], nu mai trebuie sa intrebe cine e...
Deschide larg usa si deodata este imbratisat cu putere de o silueta feminina, care il saruta p obraji:
-Iarasi tati, era fiica sa, iarasi jelesti pe mama?
-Nu fiica taichii, zise el cu un glas stins...niciodata nu recunoaste ca jeleste, pentru ca, zice el "adevaratii barbati nu plang...niciodata!"
A venit Andreea...fiica sa mult iubita....cea care seamana leit cu mama sa...de asta o iubeste mai mult... Ea are grija de el, ea ii aduce mancare si ii tine de urat cand se simte singur...
-Ce faci? Cum te simti? intreaba ea, cu un glas induiosator.
-Ma simt ca un prunc abea nascut, si sare intr-un picior, dar se potoleste repede...are sufletul unui copil, dar trupul il tradeaza.
Ea rade, il cuprinde, se intoarce si aprinde aragazu...
-Ti-e foame?
-Nu..tocmai am mancat! zice el uitandu'se in jos
-Cand?...Ieri, nu?
Batranul zambeste, se uita la ea si scapa o lacrima
-Ai umor mamei tale...semeni leit cu ea...
Se lasa o tacere de moarte, in care Andreea pur si simplu a tacut si l'a privit... nu a avut nicio reactie...nu vrea sa isi arate slabiciunile....asa a fost educata...cineva trebuie sa fie veriga puternica din casa. Dar si ea a fost mancata de viata...
-Cum te trateaza Vasile? intreaba batranul suspinand
-E bine...isi revine incetul cu incetul, nu a mai baut de 2 luni...e mult mai bine acum
-Fiica taichii, ia-ti copii, si vino aici, e mai bine asa
Era de fapt mai bine pentru el...era prea liniste in casa, vrea agitatie...vrea sa fie ca la inceput
-Stii prea bine ca nu pot...
Fata pune hrana in farfurie, se intoarce, se duce pe holul ingust, plin de paianjeni in colturi, vine la el, il cuprinde si ii zice
-Tati, trebuie sa plec, Vasile vine la 7 de la servici..trebuie sa ii fac mancare..
-Du-te fata taichii...du-te...ma descurc eu
Ar fi vrut sa zica "Te iubesc!" dar nu poate...nu mai poate pronunta aceste cuvinte...il dor...il dor prea tare...o data ce s-a auzit usa trantindu-se, se intoarce inapoi pe pat, isi aprinde o tigara, incepe sa tuseasca...stinge tigara, si da sa doarma...
Vrea sa treaca timpul mai repede, vrea sa fie iarasi doi. Scoate de sub perna o fotografie veche, o saruta, varsa o lacrima, se intinde uitandu'se la poza, si inchide ochii....o iubeste...e obsesie...

Capitolul I

O dupa-amiaza obisnuita la sfarsitul lui august, un vant rece, frunze moarte peste tot...un soare palid se ascunde dupa vai lasand in urma sa raze sangerii...
E rece afara, iar vantul sufla cu putere.. Intr-un parc micutz, dintr-un orash uitat de lume, pe o banca jegoasa statea domnul Ioan, poreclit dom' Nelutu...
Cu maini galbene si reci, cu tigara in coltul gurii, citeste ziarul de ieri, numai pentru a-si ocupa timpul. Un prieten rar trece, dar el nu il observa...a uitat cum e sa zambeasca... firea sa a fost prea mult batatorita de loviturile vietii...
Da, el este acel om care te facea sa razi, acel om plin de viata...La cei 60 de ani ai sai, era printre cei mai harnici vecini...era printre cei mai buni si cei mai simpatizati oameni, dar lucrurile s-au schimbat.
Dom' Nelutu avea 3 copii, 2 baieti si o fata pe care ii iubea si inca ii iubeste ca pe ochii din cap. Cel mai mare dintre ei este fata...are 25 de ani...e casatorita si are 2 copii..."Prea tanara...te-ai legat la ochi prea repede fiica taichii" asa obisnuia sa ii zica...fiica taichii... baietii sunt la facultate...unu in anul 3 si celalalt in primul an...amandoi la aceasi facultate... Dom' Nelutu e foarte mandru de ei...profita de fiecare ocazie si zice lumii ca are copii "injinieri", si scapa un zambet sec, si rece.
Sotia sa, Dumnezeu sa o ierte, a murit nu demult...vai ce mult o mai iubea...
Nu a parasit-o niciodata, si nu a acceptat ca a decedat...a stat langa ea si i-a tinut mana zi si noapte...pana la ultimul cui...ultimul cui din sicriul din lemn de cires...
A plans, a ros ficatul in el...a iubit-o... "Pana cand moartea ne va desparti!" atat a repetat in cele 3 zile in care sotia sa a stat p masa din sufragerie, intre 3 scanduri... o jelea, si ii saruta obrajii... lacrimile sale erau de prisos acum...intr-una isi repeta ca o iubeste...dar era prea tarziu....ea nu mai auzea...
De cand sotia a plecat la ceruri, asta face dom' Nelutu in fiecare zi...sta p o banca jegoasa, intr-un parc jegos, citind ziare vechi, si asteptand...asteptand ziua in care va fi din nou fericit...ziua in care va fi din nou cu ea...cu marea sa iubire...